DE CE CASE DE TIP FAMILIAL ȘI NU CENTRE DE PLASAMENT?

In aceste servicii, pentru o dezvoltare adecvată a copiilor, se creează condițiile pentru tot ce înseamnă disponibilitate pentru afectivitate cât și timp din partea adulților pentru a expune copiii la experiențe pozitive de învățare.

Dovezile stiintifice care susțin necesitatea existenței unui număr cât mai mic de copii, între 8 și 12, o caracteristică a serviciilor alternative de tip familial, demonstrează impactul negativ pe care îl are lipsa de îngrijire, implicare sau îndrumare din partea persoanelor semnificative din viața copilului (părinți, familie, membri de personal), precum și dificultățile de orientare, concentrare și atenție asupra nevoilor specifice fiecărui copil.

Argumentare susținută de studiile în domeniul dezvoltării copilului I. Impactul experiențelor asupra creierului copilului. Neuroplasticitatea și dovezile științifice (RMN; PET, DTI) în ceea ce privește modificările neuronale la copilul cu dificultăți în dezvoltare datorate mediului instituționalizat/neadecvat.

Modul în care un copil se dezvoltă și înțelege lumea depinde atât de bagajul său genetic (arhitectura de bază) cât și de experiențele trăite. Mai mult spus, experiențele (sau lipsa acestora) au un impact covârșitor asupra formării copilului în diferite domenii. Indiferent de experiența la care copilul este expus, s-a constatat că acesta nu va rămâne pasiv, nepăsător la experiența avută - ca un recipient gol, fără gânduri și emoții - din contră, va percepe, înțelege și trăi experiența având propria interpretare asupra celor întâmplate. Neurocercetătorii susțin că, în funcție de tipul de experiență, de nivelul de maturizare a creierului, starea creierului, momentul de expunere, fiecare copil va reacționa într-un anumit mod.

Descoperirile din diferite domenii ale psihologiei dezvoltării sugerează că tot ceea ce ni se întâmplă, de la muzica pe care o auzim sau am ascultat-o în copilărie, felul în care suntem iubiți sau în care ni se arată afecțiunea, tipul de educație pe care am primit-o sau emoțiile pe care le-am trăit și le avem în diferite situații, afectează profund modul în care se dezvoltă creierul nostru. De aceea, modul în care creierul este stimulat sau expus zi de zi la diferite experiențe (sau lipsa acestora) are o influență majoră în cursul dezvoltării oricărui copil. Una dintre întrebările principale puse de autorii Charles A. Nelson, Nathan A. Fox, Charles H. Zeanah (2014), cu ocazia realizării unui studiu longitudinal despre copiii instituționalizați, a fost legată de ce anume se întâmplă cu creierul, cum se dezvoltă acesta și implicit copilul atunci când anumite nevoi nu sunt împlinite. Copiii mici au nevoie să fie expuși la sunete și imagini; adultul să fie lângă el și să-l iubească și să-l consoleze atunci când are nevoie să fie consolat, adultul să vorbească cu el, adultul să-l îngrijească.

Aceste trebuințe și răspunsuri sunt atât de obișnuite în cazul copiilor cu o dezvoltare tipică, încât ni se par de la sine înțelese. Copiii instituționalizați sunt crescuți într-un mediu în care răspunsurile nu corespund cu necesitatea trebuințelor. Cu cât este mai mare numărul de copii îngrijiți în sistemul instituțional cu atât atenția asupra nevoilor lor este mai mică. Neuropsihologul Daniel J. Siegel și colaboratoarea sa, Tina Payne Bryson (2011) amintesc de importanța descoperirii, în domeniul neurologiei, a neuroplasticității creierului. Acesta are o structură plastică, maleabilă care se modifică o dată cu experiențele avute de către o persoană. Datorită acestei proprietăți, creierul (structura fizică a creierului) se schimbă pe tot parcursul vieții, nu doar în copilărie, așa cum anumite studii pretind (dezvoltarea creierului nu se încheie la 3 ani așa cum s-a crezut anterior, ci continuă până în perioda de dezvoltare specifică adultului tânăr). Siegel sugerează că ceea ce îi dă formă creierul este experiența. Adică, atunci când trecem printr-o experiență, celulele nervoase (neuronii) devin active, se activează în diferite circuite neuronale, formează noi conexiuni și pot reface anumite trasee neuronale, care ne permit să înțelegem, să gândim, să formăm raționamente și să refacem anumite raționamente anterioare.

Cu această descoperire avută în minte e important să amintim cât de relevantă este contribuția fiecărui adult responsabil de copil să creeze momente și tipuri de experiențe care să ajute dezvoltarea. Siegel D.J. (2011) spune că există un întreg domeniu științific care se ocupă de dezvoltarea copilului și de atașamente, care susține acest punct de vedere, iar noile descoperiri în domeniul neuroplasticității sprijină perspectiva că părinții, respectiv adulții responsabili de creșterea copiilor, pot modela direct dezvoltarea creierului copilului, în funcție de experiențele pe care le oferă zi de zi. Activități educative, sportive, petrecerea timpului împreună și, mai ales, interacțiunile unu la unu sau față în față vor modela într-un anumit fel creierul pe când lipsa lor sau lipsa posibilității realizării unora dintre acestea vor configura creierul în alte moduri, de nedorit.

Profesorul de pediatrie și neuroștiințe Nelson C.A. și colaboratorii săi (2014), de asemenea, susțin că experiența modelează conexiunile și interacțiunile neuronale, uneori într-o foarte mare măsură, dar întotdeauna în limitele impuse de genetică. Cu alte cuvinte, genele codifică fundamentalul, iar experiența realizează acordajul (reglajul fin). Dar, tot ei spun că, atunci când acest principiu este încălcat, dezvoltarea creierului poate fi subminată, ducând la modificări profunde ale dezvoltării comportamentale.

Pentru a înțelege mai bine modul în care instituționalizarea influențează dezvoltarea unui copil, de-a lungul timpului s-au făcut o serie de studii care au arătat modificările la nivelul funcționării creierului. Studiile recente au folosit o serie de metode de imagistică cerebrală pentru a examina diferitele regiuni ale creierului care se ocupă sau sunt asociate de funcționarea cognitivă și emoțională (PET- Tomografie prin Emisie de Pozitroni; DTI – Imagistică prin Difuzie Vectorială; RMN – Imagistică prin Rezonanță Magnetică Nucleară) Autorii Charles A. Nelson, Nathan A. Fox, Charles H. Zeanah (2014) amintesc de studiile realizate de Harry Chugani și colegii săi (2001) care au utilizat tehnica PET pentru a examia 10 copii care au fost adoptați dintr-o instituție din România (media de vârstă 8 ani, plsați în instituție înainte de 18 luni și au locuit acolo în medie 38 de luni înainte de adopție. Potrivit autorilor, copiii adoptați prezentau metabolism cerebral semnificativ redus în regiunile cortexului prefrontal (cortex orbitofrontal – responbil de raționamente, logică) și ale lobului temporal (de exemplu, amigdala – responsabilă de emoții precum frică, furie etc). Testarea neuropsihologică a relevat faptul că grupul de copii adoptați sufereau de tulburări neurocognitive moderate prin care impulsivitatea, tulburări de atenție și deficite sociale. Un studiu de reevaluare ulterioară a acestor copii realizat de același grup de autori prin tehnica RMN-uluia au arătat numărul redus de conexiuni între neuroni ceea ce conduce la deficit/întârzieri ale controlului inhibitor, ale reglării emoționale. Cercetători precum P.M. Bauer și colegii acestuia precum și Nim Tottenham și colegii acestuia au publicat studii imagistice pe copiii postinstituționalizare care au ajuns la concluzii apropiate celor prezentate anterior.

De asemenea, Charles A. Nelson, Nathan A. Fox, Charles H. Zeanah (2014) prezintă cercetările realizate de Wiliam Goldfarb (1944) care au adus în atenție pentru prima dată faptul că acei copii care au fost ocrotiți în instituții și apoi plasați în familii în jurul vârstei de 36 de luni au mai multe șanse de a manifesta comportamente precum agresivitatea, hiperactivitatea și distructivitatea și de asemenea, lor le este mai dificil să aprecieze sentimentele și nevoile celorlalți și să formeze atașamente. Comportamentele-problemă ale copiilor care fuseseră instituționalizați în primii trei ani de viață s-au dovedit în mod sistematic a fi mai grave, mergând de la dificultăți de hrănire și de somn, la comportament agresiv și hiperactivitate, până la dependență exagerată de adulți, caracterizată printr-un comportament de căutare a atenției. În mod similar, autori precum Lowrey (1940), Tizard și Rees (1974) au observat un pattern de hiperactivitate, manifestat mai ales atunci când copiii anterior instituționalizați erau tranferați în ”pensiuni” sau familii de plasament.

Michael Rutter și echipa sa de cercetare (Grupul de Studiu al Adoptaților Englezi și Români - ERA), (1999), au identificat probleme de neatenție și hiperactivitate în rândul copiilor studiați. Urmărind evoluția copiilor adoptați în familii din Marea Britanie, Rutter a constat o serie de manifestări pe care le-a denumit sindromul de privațiune, care cuprinde neatenție, hiperactivitate, deterioare cognitivă, prietenie fără discernământ, coeficient de inteligență (IQ) redus și comportamente cvasiautiste. El susține că această configurație de comportamente să fie rezultatul privațiunii psihosociale timpurii. Rămâne de elucidat ce vulnerabilități ale fiecărui copil ar putea conduce la un astfel de tablou clinic în rândul copiilor instituționalizați și prin ce procese o astfel de simptomatologie este ameliorată de mediul de îngrijire.

II. Consecințele atașamentului insecurizant și dezorganizat (”cicatrice ale traumei și pierderii”) asupra dezvoltării copilului. Comunicarea afectivă – cheie a reușit în relaționarea cu ceilalți

Unii dintre marii psihologi din domeniul psihologiei dezvoltării, Emil Verza și Florin Emil Verza ne atrag atenție asupra consecințelor climatului afectiv asupra dezvoltării copilului. Atașamentul copilului ocupă un loc important în comportamentul afectiv al copilului. În general, atașamentul se exprimă ca o dorință de conservare, menținere a unei apropieri emoționale față de o persoană dată. Conduitele de atașament se complică și se diferențiază în timp. Această, rezonanță afectivă, bazată pe atașament, face ca în momentul de teamă copilul să se refugieze în brațele mamei sau să se ascundă în spatele ei. În conduite asemănătoare se înscriu și momentele în care copilul se îndepărtează față de cei care l-au supărat sau ”se agață” de mamă pentru a fi sigur că nu i se va întâmpla ceva rău. Amintim acest lucru pentru că lipsa unor gesturi simple sau acțiunilor imediate din partea mamei (sau a unei persoane semnificative) va conduce la atașamente nesigure, ambivalente sau chiar dezorganizate. O consecință directă a acestora fiind nesiguranța copilului și lipsa de încrederea a acestuia în sine, în lume și în viitor.

Climatul afectiv de la nivelul familiei – părinți, frați, surori, bunici și alți membri - , este determinant în dezvoltarea unor tipuri de atașament la copil, atașament pe care acesta îl simte, îl trăiește, preluând modelul parental de exprimare (vesel, trist, reținut și chiar anxios). Anxietatea devine un indicator important încă de timpuriu pentru structurarea comportamentelor și modului de relaționare al copilului. Autorul Verza E. și Verza F. E. (2017) spun că, de cele mai multe ori, așa-numitul fenomen de hospitalism, de abandon, de avitaminoză afectivă determină amplificarea anxietății, ce va influența evoluția ulterioară a copilului.

Important este nu numai că aceste conduite afective progresează și se nuanțeaă în paralel cu dezvoltarea generală psihică a copilului, dar și faptul că pe măsura achiziției comunicării verbale ele se pot exprima și se încarcă de înțelegerea și semnificația trăirilor. Comunicarea afectivă face parte din sistemul dezvoltării și devine o componentă semnificativă în constituirea comunicării totale (E. Verza, 2009). Aceasta derivă din diferitele forme de exprimare emoțională și din conduitele empatice a celor din jur. Aceasta, spune autorul în continuare, înseamnă un impact pozitiv în relaționare și adaptare, cu efecte nemijlocite pentru constituirea structurilor de personalitate. Asistăm, astfel, la creșterea posibilităților de exprimare a stărilor emoționale, a atitudinilor, și înțelegerea celor din jur prin intermediul comunicării afective.

Comunicarea afectivă este deosebit de sensibilă la influențele educaționale, ceea ce asigură o dezvoltare a capacităților de exprimare comportamentală cu efecte de socializare, de stimulare a evoluției itelectului și a personalității. Se dezvoltă, astfel, treptat, competențe care vor fi ulterior în strânsă relație cu inteligența generală și inteligența emoțională (E.Verza, F.E. Verza, 2014)

III. Frica și anxietatea afectează arhitectura, structura creierului în ceea ce privește capacitatea de învățare și memoria – influența ”Stresului Toxic” asupra copilului

”Stresul toxic”, stresul care afectează negativ copilul - disstresul, apare în context extrem, după o expunere prelungită la factori de stres de natură emoțională în perioada de dezvoltare a copilului. Acesta se asociază cu o activare intensă psihologică și determină răspunsuri biologice crescute la stres, ceea ce vor conduce spre un dezechilibru al sănătății mentale și fizice.

Este prezent în contextul în care copilul a fost expus o durată destul de mare de timp la experiențe de neglijare, lipsa de îngrijire adecvată și afectivitate. Ceea ce menține stresul toxic este tocmai absența unei persoane de referință, semnificativă pentru copil, care să ofere suport emoțional și îngrijire astfel încât să neutralizeze impactul negativ asupra acestuia. Copiii care au experimentat neglijarea emoțională și fizică, indiferent de vârstâ, necesită, ulterior, un suport emoțional mult mai mare și de aproape, o abordare tip unu la unu pentru ca să ajungă să se dezvolte sănătos. Cu alte cuvinte, copiii au nevoie de suport emoțional și fizic din partea îngrijitorilor, persoanelor de referință pentru a estompa, atenua intensitatea reacțiilor puternice care poate apărea atât la factori stresori majori cât și la factori stresori moderați sau minimali.

sursă - National Scientific Council on The Developing Child (2010) Persistent Fear adn Anxiety Can Affect Young Children’s Learning and Development. Working paper no. 9. http://www.developingchild.net , Child and Family Training Care este impactul stresului toxic?

Expunerea prelungită la stresul toxic determină apariția anxietății și fricii. Anxietatea și frică determină o serie de modificări în diferite zone ale creierului – amigdala, hipocamp si zone ale lobilor prefrontali. Studiile ne arată că lobul frontal, denumit ”centrul acțiunilor executive” și al “controlului emoțional”, reglează gândurile, emoțiile și acțiunile. Acesta este în mod deosebit sensibil la impactul hormonului numit cortizolul (”hormonul stresului”). Sub influența factorilor de stres (de exemplu în condiții de neglijare și abuz) cortizolul produce o activare energetică intensă la nivelul lobilor ceea ce va conduce la o serie de gânduri distructive și reacții comportamentale negative (retragere sau agresivitate).

Amigdala este zona din creier care detectează ușor stimulii care sunt amenințători pentru orice persoană. Ea declanșează răspunsurile emoționale în relație cu amenințarea percepută și este afectată negativ de către hormonul stresului, cortizol. Cu cât nivelul cortizolului este mai mare cu atât reacția emoțională este mai mare, anxietatea mai crescută. Hipocampul este ”centrul memoriei” care asociază emoțiile de frică cu mediul sau contextul în care evenimentul amenințător apare. Ceea ce e bine de precizat e faptul că amintirile modelează percepțiile noastre actuale, determinându-ne să anticipăm ce se întâmplă în cotinuare.Trecutul nostru ne modelează, în mod clar prezentul și viitorul. Și face acest lucru, prin intermediul asocierilor din creier, conexiunilor neuronale. Sub influența factorilor de stres, nivelul cortizolului crește ceea ce va influența modalitatea de a gândi și de a performa. Cum apare acest proces în practică? Cum trăiește copilul experințele traumatice, de neglijare sau abuz?

Ca un răspuns la stres posttraumatic. Chiar dacă evenimentele traumatice nu mai există, nu mai sunt prezente, creierul își amintește și răspunde unui context care se aseamănă cu stresul original, inițial și cu evenimentele abuzive. Cum poate fi modificat impactul stresului toxic? Așa cum precizam, dezvoltarea creierului nu se oprește în copilăria mica ci aceasta are loc până la vârsta adultului tânăr. Amintim capacitatea creierului de a fi maleabil, de a se modela (neuroplasticitatea acestuia). Datorită acestei proprietăți, într-un mediu nou adecvat de îngrijire și sprijin copilul se va putea recupera, va putea redobândi starea de bine, de echilibru emoțional.

In același mod în care copiii mici pot fi mult mai sensibili față de efectele negative ale stresului toxic, la fel pot fi sensibili față de efectele pozitive ale unui tratament potrivit și experiențe pe măsură. Un mediu potrivit pentru asta ar fi:

Siguranța, stimulare si predictibilitate - oferă copiilor timp adecvat și motivare pentru a se implica în procesul de învățare;

Receptiv - învățarea apare în context de joacă și interacțiune interpersonală adecvată;

Stimulativ și adecvat - care oferă copiilor provocări adecvate abilităților lor.

Un context de îngrijire bun, adecvat poate inversa impactul unei îngrijiri neadecvate, abuzive. Cu cât un copil a fost mai mult expus la un context abuziv, defectuos cu atât mai mult va fi necesar o perioadă mai mare de recuperare – amintim studiile realizate de către Rutter M. și colaboratorii, 2009, legate de copiii din România adoptați timpuriu sau mai mari (prezentate în paginile anterioare).

Sunt limite de timp care sunt considerate a fi “alternative dăunătoare”: deciziile ar trebui luate între 6 și 12 luni pentru (infants) copiii răniți în primul an de viață și plasament de urgență pentru (toddlers) copiii care nu și-au încheiat “organizarea” atașamentului. Este la fel de important să fie pregătiți pentru adopția ulterioară. Cercetări recente au demonstrat faptul ca anumiti copii au o capacitate de reziliența genetică neobișnuită (capacitate deosebită de a face față la șocuri emoționale - studii realizate de Rutter, M., Beckett C., Castle J., Kreppner, J., Stevens, S. and Sonuga-Burke, E., (2009) Policy and Practice Implications from the English and Romanian Adoptees (ERA) Study. London: BAAF.

IV Explicații din Manualul de Diagnostic și Statistică a tulburărilor mentale. Ediția a patra revizuită (DSM-IV-TR), Asociația Psihiatrilor Liberi Din România, București, 2003 Tulburarea de atașament reactivă (RAD) al copiilor mici sau a copilăriei timpurii a fost pentru prima dată definită ca și tulburare în ediția a treia a DSM-ului. Volkmar în 1997 a menționut prezența tulburării deoarece a considerat ca niciunul din simptome nu poate fi explicat prin prisma altor diagnostice.

”Tulburarea de atașament reactivă (RAD) al copiilor mici sau a micii copilării este caracterizată printr-o relație social inadecvată dezvoltării și perturbată considerabil, care apare în cele mai multe context și este asociată cu o îngrijire flagrant patogenică.” (DSM-IV- TR, 2003)

Tulburarea este dezvoltată în urma unei îngrijiri neadecvate a persoanelor de referință, într-un mediu nepotrivit. Ea se explică prin doua modele clinice: de retragere (evitare) emoțională (tipul inhibat) și de atașament nediscriminatoriu (tip dezinhibat) din punct de vedere social. Studii care susținut această ideea sunt cele realizate de Hinshaw, Boris & Zeanah, 1999; Richters & Volkmar, 1994; Zeanah, Mammen & Lieberman, 1993), studii longitudinale care măsurau RAD (Chisholm, 1998; Chisholm et al., 1995; O’Connor & Rutter, 1999; O’Connor & Rutter, 2000; O’Connor et al., 2003; Osterman & Schuengel, 2007; Rutter et al., 2007; Smyke, Dumitrescu, & Zeanah, 2002; Zeanah et al., 2005), și studii care foloseau categorii de măsurare pentru RAD ( Boris et al., 2004; Zeanah et al., 2004) toți au afirmat faptul că cele două tipuri de RAD pot fi identificate în cazul copiilor abuzați, institutionalizați sau care au fost institutionalizați. Cercetările cu privire la adopția internațională s-au focusat mai întâi pe tipul dezinhibat/atașament nediscriminatoriu, dar ulterior studiile cu privire la copiii crescuți in instituții și a celor abuzați au dezvoltat retragerea emotională/inhibată în egală măsură. In general, toate studiile realizate pe categoria copiilor care au crescuți în condiții extreme au susținut validitatea RAD.

Dintre toate studiile, cel mai important a fost cel realizat de Barbara Tizard și colegii ei (1975) pe copiii crescuți în case de tip rezidențial, din Londra. In acest studiu s-a urmărit comparativ dezvoltarea copiilor care au fost crescuți într-o manieră în care raportul dintre îngrijitor și copil era mult mai rigid și dezvoltarea copiilor în care disponibilitatea îngrijitorilor spre aceștia era mare iar mediul era unul adecvat din punct de vedere al materialelor educative (jucării, cărți etc). Într-una dintre case, îngrijitorii/educatorii erau descurajați în a forma relații de atașament cu copiii față de alte case în care îngrijitorii erau încurajați să acorde atenție mărită copiilor. Ca rezultat, cercetătorii au eliminat dificultățile legate de mediu, inclusiv privarea de materiale didactice și au evidențiat importanța relației de atașament între îngrijitor/educator și copil. Toate argumentele de mai sus duc la concluzia că dezvoltarea armonioasă a copiilor poate avea loc doar în contextul unor relații afective pozitive dintre îngrijitori și copii, intr-un mediu potrivit de creștere.